Viața cu apărat dentar

   

Premisele unor colțişori de vampir

   Pe la 7 ani am descoperit prima dată că dinții mei vor crește strâmb atunci când mama m-a dus la un control. Era încă un domeniu nou, dar mama a avut încredere în ce-a zis ortodonta și a decis să dea salariul pe o luna pe aparatul meu dentar doar că eu, copil încăpățânat, am hotărât că acel accesoriu extrem de costisitor mă va face să arăt urât in țara viselor iar copiii vor râde de mine (din auzite pentru că oricum la vremea respectivă l-aș fi purtat doar noaptea), așa că mi-am bătut joc de el. L-am purtat vreo 2 luni, din 3 în 5 nopti.

   Dacă aș avea ocazia i-aș spune Dianei de la 7 ani că pe cei mai mulți dintre cei pe care îi cunoaște acum îi va uita după foarte puțin timp și că, exceptând familia, din viitorul ei nici unul nu va mai face parte așa că să poarte naibii aparatul ăla. Partea bună din toată prostia de atunci e că am învățat că oamenii nu contează  atunci când ai de luat decizii în ceea ce privește sănătatea ta. E corpul tău, fă cu el ce e nevoie ca să te simți bine în el, oamenii oricum vor comenta. Lectia asta a costat mai bine de 10.000 de lei! 

Eu și aparatul dentar la masă

   În general ne comportăm de parcă am fi 2 entități diferite, el fiind instanța care permite sau interzice. Nu sunt o persoană pofticioasă, dar de când am aparat dentar alunele arată mai bine, merele sigur ar fi mai gustoase, iar guma de mestecat îmi lipsește cel mai mult pentru că există anumite interdicții și cu toții știm că ce-i interzis e mai bun. Ce n-ai voie? În general să muști din cauză că poți distruge breckeții și niciun mar nu merită leii pe care i-aș cheltui înlocuind anumite componente. Ce altceva n-ai voie? Gumă, din același motiv. Ce nu poți mânca, deși nu exista riscuri atât de mari, sunt alimentele crocante. Doare !

   După masă, vrei nu vrei trebuie să te cureți. Resturile de alimente provoacă destul de mult disconfort așa că periuța îți va fi prietenă de nădejde indiferent câtă lene ai avea. Partea frumoasa în tot calvarul ăsta este dexteritatea pe care o capeți atunci când ai de folosit ceva mai incitant decât periuta, și anume ața dentară.

Viața în societate când ai aparat dentar

   Inainte să-mi fie fixat aveam multe temeri. Imi imaginam cum oamenii vor avea tot felul de reacții ciudate care mă vor face să-mi fie rușine să mai zâmbesc. Când mi-a fost fixată partea de sus am crezut că nu voi mai vorbi niciodată dupa ce, la 20 de minute de la iesirea din cabinet, am fost nevoită să-i spun vânzătoarei de 3 ori ce anume doresc să cumpăr. Și mai palpitant a fost când, după nici o săptămână era musai să-mi susțin ideile în public și normal ca m-au trecut toate căldurile, pulsul ajunsese la 130 si gâtul mi se uscase mai rău ca deșertul Sahara, dar pe măsură ce se apropia momentul motivul părea din ce în ce mai copilăresc: am deschis gura ca şi cum nu l-aș fi avut. Bun, am rostit mai greu cuvintele, lucru care se întâmplă și acum după aproape 3 luni, e un corp străin care într-o mică măsură îmi ține suspendată buza de sus: dificil, dar nu imposibil de trăit, așa cum îmi imaginam. Mare parte din temerile mele pre-aparat se datorau lipsei de încredere pe care o aveam in mine, însă apariția acestui accesoriu a fost o încercare foarte utilă.
   Viața în societate poate fi nașpa și fără aparat dentar,  iar dacă e ceva ce-am înțeles de când îl am e că oamenii care-s nașpa nu au treaba cu tine. Sunt nașpa oricum ai fi tu. Sunt limitați, ocolește-i !
   Cea mai tâmpita intrebare a fost cea care a venit de la cineva cu care m-am văzut accidental dupa 3 ani și din lipsă de subiecte de discuție mă-ntreabă :
-Auzi, dar doare? Ca asa am auzit?
-Nu, c***e, ce-ai? Ce să doară? Aparatul? ...glumești? Dinții, toți pe care îi vezi, se mișcă intr-un os foarte dur, cum dracu' ar putea să doară așa ceva?

Dar cum spuneam, oamenii sunt nașpa oricum, cei care sunt. Dacă n-as fi avut aparat, tot n-ar fi avut alte subiecte de discuție și mi-ar fi adresat o altă intrebare tâmpita. (Exista suficiente întrebări tâmpite așa că aveau de unde alege!) Exceptând întâlnirea asta accidentală, cu oameni tembeli, am avut parte de-o viață aproximativ identică cu cea de dinainte să-l port. Oamenii normali s-au comportat normal "felicitări, să te bucuri după de zâmbet!". Din nou, dacă aș putea vorbi cu Diana de la 7 ani i-aș spune că temerile ei sunt nefondate: oamenii sunt așa cum pot, indiferent de cum arăți.  Oameni și oameni! :)

Aparatul și viața sentimentală

   In decembrie cand am consultat a 5 a oară un ortodont, și mama a pus punctul pe i insistând să încep procesul, eram singură și așa plănuiam să rămân în următorii 3 ani (cât aveam sa aud că trebuie sa port aceste sârme simpatice). N-aveam nici o tragere de inima să-mi impart timpul cu cineva, dar aveam un prieten idiot ( a se citi: plin de idei) care m-a întrebat după ce i-am spus ce urmează să fac:
-Bă, Diana, cum o să mai sugi tu p**a ?
Era, jur, ultima mea grijă (mai degrabă mă gândeam la toate filmele care urmau să se lanseze in primăvara, și la care aș fi mers in compania prietenilor care ar fi mancat nachos în timp ce eu salivam lângă ei, dar la asta chiar nu ma gândeam) așa că i-am răspuns scurt:
-Și-așa n-am de gand s-o sug curând !
...iar discuția cu el s-a incheiat aici, în timp ce în mine incolțea ușor dar sigur o nedumerire:
"-Bun, n-am de gând să-mi impart timpul cu cineva, dar presupunem că printr-un absurd întâlnesc pe cineva care imi place, care ma place, și e vară afară și alte circumstanțe favorabile și...o sa pot măcar să mă sărut cu cineva fără sa-i jupoi buzele cu sarmele si breckeții mei ?" 

   N-am prieteni apropiati care să poarte aparat, așa că prima idee (poate si cea mai proasta) a fost să intru pe forumuri cu topic și să citesc comentarii, păreri, opinii, pierderi de timp ale altora:
"Adio sărut pasional. Te poți lovi și doare !"
"Băieți, nu lăsați fetele acolo jos dacă au așa ceva!"
Deja îmi imaginam cum absolut toți oamenii se vor purta cu mine de parcă aș fi fost purtatoare a cine știe cărui virus letal,  dar era prea târziu. Deja investisem foarte mult, mama s-ar fi suparat, eu as fi fost dezamăgită de mine că am renunțat, așa ca am zis "asta e, continui procesul ". Ce-am învătat de aici e că oricât de idioți (plini de idei, cum am zis mai devreme) ar fi prietenii tăi, te-ajută uneori să te confrunți cu propriile temeri, prin tâmpeniile la care se gândesc ei.

   In aprilie, pe 21, mi-a fost fixată partea  de sus, iar pe 29 aprilie... iată-mă la o întâlnire la care plecasem mai plictisită decât aș fi plecat la slujba de duminică, dar care devenea din ce în ce mai interesantă și asta din cauza tipului lângă care, deși știam că nu mi-a propus să ieșim pentru viziunea mea despre lume și viața, mă simțeam relaxată iar timpul zbura pe lângă noi.
"-Bă, cum dracu' ? Asta nu era în plan ! Sigur o să vrea sa ma sarute la un moment dat ! Sau ....  vreau doar eu? Nu... bărbații vor oricum... "
"-Și dacă o să... râdă? Dacă o să reacționeze ciudat, stiu si eu... respingător? Da' bun, nu-l mai vad niciodată, da' oricum nu m-aș simți confortabil să văd o față schimonosită care-mi spune ... mda nu știu ce mi-ar spune..."

Și, deloc ca-n filmele romantice, fără nici un context care să favorizeze actiunea, se-apropie la un moment dat de mine să mă sărute, moment în care m-am scufundat în scaun și mă rugam să se surpe pământul să n-apuce să se apropie suficient de mine. Desigur, rugămințile mele n-au fost ascultate, iar sărutul a trezit în mine două voci care în decurs de două secunde:
"-Hmh, e bine
-Dar sârmele !
-E moale, plăcut
-Sârmele!
-Chiar ft plăcut, mai vreau!
-Sârmeleeee !"
(Întotdeauna judec primul sărut. Spune multe despre atracția dintre mine si respectivul, în special cât de mult mă simt eu atrasă de el. Uneori am ales să-mi ignor intuiția și în ciuda faptului ca primul sărut n-a trezit nimic în mine am continuat cu gândul că poate mă înșel. Concluzia e că nu există persoane care să nu știe să sărute, doar persoane incompatibile și e bine să tii cont de incompatibilități și să te oprești. )
   Revenind pe 29 aprilie (cu toate că mai degrabă cred că trecuse de miezul nopții și era 30 aprilie): l-am îndepărtat ușor cu o mână, m-am uitat spre el pentru că intenția nu era să-i dau de înteles că nu mi-ar fi plăcut sau că m-ar fi deranjat gestul lui, și simțeam cum toate celule din corp lucrează în echipă să m-ajute pe mine să găsesc cuvintele potrivite pentru a aborda această situație. După o pauză semnificativă mi-am făcut curaj, am înghițit în sec și-am deschis gura:
-Aah... de când am aparatul... nu am ieșit cu nimeni în acest timp și nici n-am exersat pe portocale, pentru că oricum e... adică, orice as face nu pot fi în locul celuilalt, și nu știu cum se simte să te săruti cu cineva cu aparat dentar...
(Da, exact așa am stricat limba română de parcă aș fi aterizat de pe Marte!)
M-am uitat din nou lung la el, zâmbea.
-De ce zâmbești? Ar fi mai util pentru mine dacă ai zice ceva...
-Ce?
-Păi, nu știu? Cum se simte?
-Interesant!
-Se simte?
-Da.
-Doare?
-Nu.
-Se simte interesant? Cum adică?
-Da, gadila un pic, e plăcut.
....din nou ochișori mari, timizi, indeciși...
-Ar fi fost aiurea să deschid subiectul înainte s-o faci...
-Cam da.
-...putem considera că n-a existat încă primul sărut?
-Putem

   Al doilea a fost mult mai bun. Eram mult mai calmă și am putut să mă bucur de el ! (Și încă mă mai bucur de saruturile cu el, dar asta e altă poveste). Poate crea mult disconfort să recunoști că ai temeri, că ai rețineri și că oricât ai incerca nu deții intotdeauna afurisitul ăla de control, dar e fantastic de ușor aerul în jurul tău în momentul în care o faci. Parcă slăbești 20 de kg atunci atunci când îți faci curaj să vorbești deschis despre tine. 

   Lucrurile au evoluat în timp și era destul de clar  la un moment dat că intr-o zi vor exista și alte interacțiuni între noi. Discutam odată la telefon, despre cu totul altceva, când drăcuşorul s-a trezit în mine. Umbla adormit pe-acolo și în timp ce-și savura cafeaua îmi dă de înteles că are o curiozitate. Eu, fată bună, aleg să i-o lămuresc:
-Vreau să te întreb ceva, dar aș avea nevoie de un răspuns sincer...

"-Ești, sper, conștientă ca poate să mintă!  Nu-i vezi reacția... adaugă drăcuşorul.
-Și ce-ai vrea să fac dacă tu nu poți să aștepți?"

-Da, spune, îți răspund sincer.
-Bun, presupunem că într-o zi vom merge mai departe și...
-Unde vom merge?
-Pff...vom... vom face sex.
-Presupunem?
-Da, monentan, și presupunem că va fi plăcut, foarte plăcut, mă voi simți foarte bine și voi vrea să cobor jos...

"-Hai, gagico, n-o mai lungi atât că n-ai 16 ani, urlă drăcuşorul din nou în căpşorul meu.
-Mă, taci, mi-e și-așa destul de greu!"

-Jos unde?
-La parter... !!!  Presupunem că în momentul ăla o să vreau să îți fac sex oral...

"-Baaaai,  ești moartea pasiunii ! Ce naiba, mă? N-ai găsit altă formulare? Nu puteai și tu să abordezi altfel subiectul?
-Serios îți spun, taci ! "

...întrebarea mea ar fi: mă lași să fac asta?
-Normal, de ce nu te-aș lăsa?
-Pentru că am aparat dentar și pentru că...în fine, am citit pe diverse forumuri iar concluzia a fost că nu-i o idee prea bună.
-De ce n-ar fi?
-Pentru că te pot lovi...habar n-am cum e cu aparat dentar, si știu că poate am fost un pic moartea pasiunii, dar dacă nu discutam acum cred că în momentul ăla, daca s-ar fi ajuns la asta, ar fi fost și mai ciudat să stăm să dezbatem.
-E ok, ne descurcăm !

   Din nou, poate fi extrem de disconfortant să vorbești despre asta, dar mi-am dat seama abia în timp ce se întâmpla cât de importantă e (intr-adevar) comunicarea intr-o relație. În primul rând, gândurile tale pot să nu aibă nici o legătură cu ale celuilalt și singurul mod prin care poti afla e să-l intrebi. In al doilea rând, dacă nu poți fi tu intr-o relație, n-ai ce cauta acolo. E ok, ai temeri, transpiri toată cand le recunoști, dar asa treci peste ele. Și da, sexul contează foarte mult intr-o relație. E cea mai intimă formă de comunicare, cum ar putea sa nu conteze? Și da, cred ca oricâte experiențe ai avea, prima data cu cineva te poate pune în dificultate pentru că... oamenii nu-s la fel, slavă diversității !

   Am ajuns și în monentul ăla, când ... n-are rost să descriu... sau are, dar să încep cu inceputul ! Perspectiva mea asupra sexualității s-a schimbat foarte mult în ultima vreme de la "dragostea-i nașpa nu vreau decât sex" la "nici sexul nu imi place atât de mult, nu mai vreau nimic" la "vreau ceva dar nu stiu ce și n-am pic de rabdare sa aflu".  În momentul în care n-ai rabdare să afli e nașpa, ai o problemă ! In cazul meu... fobie de intimitate si lipsa unor granițe, lipsa unei modalități de a-mi apăra teritoriul propriu și personal. De fapt, orice încercare de punere în comun mă îndepărta instant de celălalt pentru că simțeam cum oamenii trec prin sufletul meu ca bucureștenii prin pasajul Unirii, după amiaza.  Toate astea s-au rezolvat în timp prin terapie doar că în urma lor a rămas un semn de intrebare: acum că nu mai sunt cine am fost, cine sunt? De asta in momentul în care am decis să merg mai departe cu el mă simțeam mai emoționată ca prima dată. Nu mai aveam nici o coordonata despre cum voi reacționa... și mai aveam și aparat dentar ! A fost bine. În ciuda emoțiilor mă puteam bucura de ce se întâmplă atât de mult încât lucrurile se desfășurau de la sine, și fără să mă gândesc la ce fac, iată-mă făcând-o. Mi-am dat seama de ce se întâmplă abia când s-a trezit drăcuşorul să-mi spună:
"-Cască gura mare să nu fie nevoie să explici la 112 ce s-a întâmplat ! "
În ciuda senzației de excitare, din acel moment, în mintea mea era :
"-Concentreaza-te să nu fie nevoie să suni la 112. "
Poate fi enervant prima dată. E ca orice alt lucru pe care esti nevoit să înveți să îl practici, dar după sute de astfel de momente, privirea lui din timpul ăla îmi spune că problema aparatului era doar în mintea mea.

   Activitățile orale nu sunt singurele care mi-au ridicat temerile la suprafață în ceea ce privește relația cu un bărbat în timp ce ai aparat dentar. De exemplu, eram în una din zilele de la început în drum spre Paltinu. In ciuda senzației apăsătoare de foame (probabil din cauza faptului că eram la început cu aparatul prea multe nu puteam manca de durere, dupa fiecare masa era nevoie de o igienizare si mai eram si noi la inceput), nu aveam de gând să mananc nimic. De fapt, eram împreună de mai bine de 24 de ore în care rostisem de nenumărate ori "nu mi-e foame", doar ca la un moment dat a insistat atât de mult să mănânc încât am simțit că mă răsfăț ca un copil dacă refuz iaurtul pe care mi-l trântise în brațe. Omul avea dreptate, nu era normal... doar că încercările de a mânca erau dificile la început și jenante, și fix asta n-as fi vrut să îi arăt în primele întâlniri, iar în mintea mea s-a desfășurarat din nou un dialog:
"-Gagico, ai 2 opțiuni: te comporți în continuare ca un copil neînțeles, sau bei iaurtul ăla și gata!
-Dar o să am dinții pătați...
-Si? Crezi că ai lui sunt curați în timp ce mănâncă? Treaba ta, eu îți spun că ești un copil răsfățat în momentul ăsta!"

   Am baut iaurtul ala iar dintii mei aratau de parcă ar fi fost malul mării după o furtună în larg...de la un simplu iaurt. Am trecut peste senzația de jenă când am simțit că asta e ultima lui grijă în momentul ăla: cum imi curăț eu dinții.
   Au urmat apoi seri în care am gătit împreună, iar el a ținut cont de faptul că nu pot mânca anumite alimente. A înțeles că nu depinde de mine și că-n sârmele alea rămân provizii pentru armata română, ba' chiar m-a incurajat:
-Eh, dacă e ptr armata română inseamna ca nu-ți rămân chiar atât de multe!
Chiar și atunci când am mancat în oraș  m-a înțeles că-i musai să merg la baie să ma curăț și m-a încurajat să trec peste orice umbră de jenă. 
   Din toate situațiile pe care le-am trăit împreuna există o singură concluzie: fiecare om are limite. Fiecare om înțelege atât cât poate, și pentru bunăstarea ta e musai să-i lași în jurul tău doar pe cei ale căror limite nu îți îngrădesc propria libertate. Să stai lângă oameni care te constrâng, care îți condamnă alegerile, care îți judecă deciziile e o pierdere de energie ! Nu zic că trebuie să fie de acord cu fiecare decizie de-a ta, dar e musai să îți respecte libertatea. Dacă-i deranjează, să se retragă, au loc sub soare. Dacă nu se retrag și te simți constrâns, retrage-te tu, nu merită!  

   Pentru mine pare un paradox că am trăit momente mai faine în clipa în care am acceptat că sunt imperfectă și nu pot schimba lucrul ăsta, cel mult pot să sşefuiesc unele imperfecțiuni,  dar asta-i viața cu aparat dentar în cazul meu.