Fata cu trandafiri

Am cunoscut-o intr-a 9 a. Cand ea era a 9 a. Era un zambet brunet si inocent, probabil cel mai inocent dintre toate pe care le vazusem, si-mi amintea de momentele cand zambesc din suflet.  Sunt rare. Asa era si ea: un chip de-o sinceritate rara.

Curand mi-a scris ca I s-a spus ca-mi seamana. M-a intristat. Ma durea, desi n-o cunosteam. Mi-ar fi placut nici in gluma sa nu fi fost asemanata cu mine. Sunt aroganta si uneori imi place sa trezesc invidie prin istoria mea de viata dar, adevarul e ca n-am considerat niciodata ca asta ar fi vreun privilegiu. Dimpotriva. E-o eticheta nenorocita care te face sa te simti mai ghinionist decat “cel mai iubit dintre pamanteni”. Stiam asta atunci. Am stiut-o dintotdeauna chiar daca deseori aud: asta te-a ajutat sa te maturizezi si sa dezvolti in tine abilitati frumoase. Nu contest da’, care-i pretul? Destul de mare incat, uneori ma intreb daca merita. N-am stiut ce sa-i raspund in momentul ala. Nici nu mai stiu ce-am zis. Probabil am mintit sa fac realitatea sa para mai frumoasa.

Mi-ar fi placut sa ma apropii totusi de ea. Ceva ma atragea constant dar, in acelasi timp, niciodata nu-mi gaseam cuvintele. O admiram doar prin postarile de pe Facebook. Asa am descoperit c-avem, intradevar, multe in comun, de la cele mai banale chestii, cum ar fi muzica pe care o ascultam, pana la detalii…ciudate.

Am vorbit, in tot timpul asta, ori de cate ori prindeam ocazia pe la liceu. O intrebam lucruri banale caci stiu cat de enervante sunt pentru noi, astia cu eticheta asta, intrebarile intrusive. Deseori, o intrebare normala pentru unii poate sa ne raneasca destul de mult,

Imi placea tot ce descopeream la ea si zambeam. Uneori, un gest spune mai multe decat cea mai frumoasa poezie. Ca oameni, chiar cred ca avem nevoie mai mult de gesturi decat de cuvinte.

Mi-am facut curaj si in treacat i-am spus ca mi-ar placea sa o cunosc si in afara scolii. In gandul meu, si in afara Facebook-ului. Si-a raspuns bine: afirmativ.

Eram…speriata, intr-un fel. Ce discutii sa pornesc? Cu inocenta ei imi lasa impresia ca-i destul de fragila.

Mi s-a parut inspirat sa-i spun ca mai poate veni cu alte doua colege. Ma gandeam ca poate simpla mea companie nu o sa-i placa.

A preferat sa ne vedem doar noi doua, intr-o dupa-amiaza ploioasa de joi, la inceputul lui martie. Am intarziat, cum mi-e specific, si-am incercat sa ma revansez luand-o cu un taxi.

Cand am ajuns la local, i-am intins o punguta mica. Trecuse de curand 1 martie, si-atunci cumparasem niste felicitari frumoase, facute de niste fetite de la o scoala generala. Mi-a placut simplitatea si originalitatea lor si, chiar daca atunci n-aveau un destinatar, le-am luat cu gandul: pentru persoane speciale, in ocazii speciale. Pe ea am considerat-o dintotdeauna speciala, desi o buna perioada de timp am fost singura care a stiut. I-am scris simplu si sincer: adu-ti aminte intotdeauna ca ai in tine cheia pentru a-ti indeplini orice vis. Ma rog, nu mai stiu daca astea au fost cuvintele dar, asta a fost mesajul. Chiar cred in asta! Chiar sunt atat de naiva si idealista incat, cred ca exista in noi capacitatea asta doar ca, uneori, ne lipseste forta de a crede in noi si curajul de a incerca. Pe langa felicitare, am pus si o bratara cu un pandantiv  care simboliza ce-i scrisesem: o cheie. Si-o ciocolata careia eu ii ador gustul. Asa am aflat ca nu-i place ciocolata. Macar, avem si detalii nesemnificative care ne diferentiaza.

I-a placut gestul meu, a emotionat-o. Atunci, am inteles ca-i o persoana care are nevoie de astfel de dovezi, de gesturi simple care sa tradeze cat conteaza pentru cei din jurul ei. Fir-ar, iar semanam…

Bine, o sa zici: da’, asa suntem toti. Nu! Nu suntem toti asa. Unii au o sensibilitate aparte in a le detecta absenta, si a le aprecia prezenta.

Habar n-aveam dar in ziua aia am format o traditie: irish coffe si ciocolata calda in acel local. Cu timpul s-a modificat  atat bautura cat si localul dar simbolizeaza acelasi lucru: intalnirea a doua suflete sincere, care comunica fara masti. Ma gandesc ca, poate traditiile pleaca de la un simbol. Pentru unii simbolul se pierde si ramane obiectul traditie. O prostie ! Pentru noi, s-a pierdut obiectul dar nu si simbolul.

Asa am ineput sa vorbim despre… altceva in afara de banalitati. Curand, ne-am numit simplu: confidente. Ii spuneam lucruri pe care nu aveam curaj sa i le spun oricui, si ea le privea pana la cel mai ascuns detaliu desi, tot speram ca varsta sa nu-i mai permita la un moment dat sa inteleaga. Ea a fost cea care mi-a dat o lectie: varsta nu spune nimic despre experienta de viata a unui om, in schimb, reactiile lui spun totul.

Ma surprindea foarte placut dar, ma agita apropierea dintre noi. Nu mi-a placut niciodata sa ma apropii prea mult de cineva. Mi-a fost teama de cea mai plauzibila reactie: disparitia acelui om la un moment dat, cand ajungea sa ma cunoasca mai bine. Cu totii avem adanc scufundate in noi amanunte pe care nu le vom flutura in fata altora si deja, de ea ma apropiam prea mult dar, curios, n-am dat inapoi, n-am disparut, si nici nu i-am gasit vreun pseudo-defect ca s-o expediez din viata mea. Am continuat de parca ne stiam de 8 vieti, si-acum, intr-a 9 a, ne regaseam bucuroase. Probabil cu ea am dezvoltat relatia in cel mai normal mod. Fara asteptari.

Intr-un context, pe care l-am uitat, am aflat ca-i plac trandafirii. Enorm de mult ! Am stiu ca o persoana ca ea, daca admira trandafirii e pentru ca intelege dualitatea pe care ei o exprima. Intr-un fel aparte, trandafirii chiar simbolizeaza iubirea pentru ca doar ea poate accepta relativitatea granitei dintre bine si rau, dintre frumos si dureros. Mi-am zis atunci c-am sa-i ofer un trandafir atunci cand nimeni altcineva n-o sa- ofere. Doar pentru ca-i plac, iar ea imi place mie atat de mult.  

Mi-a spus si aratat de multe ori, in tot acest timp, cat de mult ma apreciaza. Uneori, chiar si ca ma admira. N-am vrut sa par tampita intreband-o: da’, de ce? De fapt, uneori mi-a mai scapat intrebarea asta, si n-am auzit bine ce-a raspuns pana azi. Ieri, de fapt, ca-i trecut de 12. Ce trece timpul! Probabil, amintirea-i ca o poarta prin care treci dar, nu stii dupa cat timp te-ntorci. Intr-un mod simplu si original mi-a scris o felicitare de ziua mea. Printre randuri a scapat si admiratia ei fata de mine. Aproape mi-au dat lacrimile, noroc ca era de fata !  

Mi-a confirmat ceva ce intuiam vag inca de la inceputul intalnirilor noastre: oamenii frumosi vin in viata noastra atunci cand ii putem trata frumos, dupa cum merita, altfel...raman undeva la distanta.  Ecoul acestui gand a fost si mai puternic! 
Fata cu trandafiri mi-a oferit ocazia sa vad cat iubesc acei putini oameni care sunt in viata mea de atata timp. Mi-e clar si ca timpul nu ne schimba cu nimic, experientele, in schimb, da, ne transforma in propriile noastre visuri.Fata cu trandafiri a fost de cand am vazut-o zambind prima data o oglinda, si-a asteptat pana cand am avut curajul sa ma uit in ea. Fata cu trandafiri, chiar imi seamana, si-acum nu-mi mai pare deloc rau pentru ea: am impartit marea si “Praf de stele”, scrisori de dragoste si ore de dezamagire. Am luat-o in gandul meu intotdeauna, si-am simbolizat asta printr-un obiect pe care-l avem amandoua. Am fost spontane si-am zambit. 

Fata cu trandafiri nu-mi mai e demult decat confidenta.