Metafore

    Imi amintesc ca el isi trecuse repede bratul pe dupa mijlocul ei privind iritat cum o bona neglijenta incearca sa-l traga de mana pe singurul spectator neinvitat la scena dintre ei doi. Cateva clipe de neatentie si pustiul s-a-ndepartat destul de mult, ajungand intr-un colt al parcului ce parea a fi altarul dezamagirilor, al gandurilor amanate si-al regretelor intarziate. Bona il pierduse cateva minute si-acum il tragea de mana furioasa pe curiozitatea lui da' pustiu' se-mpotrivea fara sa rosteasca vreun sunet sau sa-si schimbe privirea, facandu-i parca in ciuda tipului. Ea zambea la petele de ciocolata din obrajii pustiului, uitand oarecum cu cine si de ce era acolo, el se simtea vinovat da' se-ascundea foarte bine in false impresii, bona inca ii reprosa pustiului c-a plecat de langa ea iar pustiul...imi placea: nu reactiona in niciun fel la tot scenariul asta.
    Fantastic scenariu !
    Inchid ochii si-ncerc sa alung imaginea din mintea mea dar un regret urla-ncontinuu. Trebuia sa stau acasa ! Mi-a trebuit mie plimbari in natura, in singuratate. Singuratate pe naiba !
    Nu-mi amintesc de cand sunt organizata sau, de cand tin cont de parerea altora. Probabil la un moment dat ceva n-a mai functionat cum trebuia si m-am schimbat. Sau, poate-am fost asa dintotdeauna si n-am observat ! Ciudat... sunt organizata da' n-am observat asta despre mine atata timp. Sa organizezi presupune sa observi... inainte.
    Sirul de idei mi-e intrerupt. Un tunet m-aduce pe pamant. Rutina e acum spulberata de rosu, de ce-mi vad ochii ! Trandafirii urla incurajati de norii care s-au hotarat sa se dezlantuie.
    S-au speriat ! Ii vad de la balconul meu. Majoritatea dintre ei s-au ascuns in spatele obloanelor trase, abandonandu-si gradinile. Cei ramasi alearga oricum inspre acelasi loc: o ascunzatoare. Vantul parca a posedat copacii batrani, al caror scartait acompaniaza picaturile mari de ploaie care lovesc pamantul. Copacii mai tineri se tem pentru radacinile lor si se clatina dupa cum canta vantul. Eu nu-s speriata, sunt fascinata. In oras, printre blocuri, n-apuci asemenea scene. Soarele s-a ascuns dupa o perdea, probabil priveste si el. "Fulgerul adoarme lenes sub marile clopote care rasuna peste intreaga vale."
(Pablo Picasso, Poeme)

    Spre deosebire de toata aceasta relatare, astazi am inteles ca nu voi fi niciodata un adult organizat. Nici nu-mi doresc, de fapt ! Nu voi fi niciodata doar ceva. Nu-mi ramane decat sa ma descurc din ce in ce mai bine sa jonglez cu toate fetele personalitatii mele.

 

    Nota: Acest text reprezinta o adaptare a unui text scris in cadrul exercitiului din timpul unui atelier de scriere creativa. M-am decis sa-l adaptez si sa-l public intrucat exercitiul a fost un bun terapeut iar textul original ar putea fi trecut in categoria "45 de minute de terapie".  N-am sa completez cu interpretari dar am sa explic pe scurt ce contine textul: o fantezie, un adevar si-o minciuna; imagini exterioare si texte ajutatoare; o calatorie finalizata cu transformarea unui paragraf dintr-o carte aleasa la intamplare si un eu intim. In cele cateva minute in care am incercat sa adaptez textul cu completari de moment cainele meu mi-a stat alaturi, cu botul pe bratele mele, avand parca in gand "Ei, cand iti iese, ne jucam si noi?" Nu stiu daca dorinta de a-i face cat mai curand pe plac, sau poate concluzia zilei de azi, m-a determinat sa termin incredibil de repede. (editarea si adaptarea unui text imi ia uneori si-o saptamana si tot nu devine public rezultatul)

Cand ne-am vazut..

    Cand ne-am vazut, te-am simtit ca pe-o primavara tarzie care-a venit brusc peste gramezi de zapada inca ramase pe marginea santurilor de la ultima ninsoare. Am banuit c-ai sa le topesti prea repede, ca n-ai sa lasi timp ghioceilor sa infloreasca si, unde-ai mai vazut tu primavara fara ghiocei? M-am speriat cand am simtit cum creste temperatura ! Ce vrei? Unii oameni s-ar bucura pentru asta, de parca frigul ar fi ceva rau, dar eu nu sunt asa ! Caldura fara peisajul adecvat e mai degraba un avertisment.
    Si, te-as fi lasat sa faci cu sufletul meu ce face primavara cu ciresii, cum spune un poet. De fapt, asta am vrut ! Sa ma privesti si privirea ta sa fie raza de soare: unda si particula, caldura si lumina. Sa ma imbratisezi, iar imbratisarea ta sa fie adierea recisoara care ofera protectie in fata razelor tot mai calde. Sa ma asculti iar linistea ta sa fie timpul pe care mi l-ai fi acordat sa infloresc intr-o coroana in care sa te oglindesti.
    Cu toata teama, n-am putut rezista caldurii tale: mi-ai topit zapada si-ai plecat lasandu-mi santuri acoperite de baltoci. N-ai asteptat inca putin, sa usuci pamantul, poate-ar fi iesit ghioceii. De obicei ies la putin timp...
    Acum, sunt nimic ! Am ramas blocata intre iarna si primavara, intr-un Februarie obositor. Sunt urata si niciun altul n-o sa vrea sa-ti ia locul. Mai trece, unu', altu', pe langa mine. Se opreste pe marginea santului si asteapta. Recunoaste c-ai trecut pe-aici inaintea lui dar in zadar are rabdare cu mine. Rabdarea fara raze si adieri n-o sa ma usuce ! Apoi, se ridica si-mi reproseaza ca si-a pierdut timpul cu mine dar eu sunt prea obosita ca-l pierd fara tine si-l las sa plece zicandu-mi in gand: da', cin' te-a pus sa te asezi? Ma intreb, totusi, cum de trece timpul in lipsa ta? Timpul ar fi trebuit sa fie atributul rabdarii tale. Dac-ai fi stat nu s-ar fi scurs ci s-ar fi transformat in eternitate caci rabdarea ta ar fi avut ecou !
    Stii ce ma doare? Ca te conformezi incalzirii globale ! In alte vremuri poate ca lucrurile ar fi stat altfel intre noi dar tu esti deja afectat, desi nu vezi, si asta ma enerveaza. De ce nu te trezesti? De ce nu te opresti un pic? Ori, asa esti tu si nu-i de vina curentul asta? Spune-mi, asa esti tu? Asa, capricios, neechilibrat, agitant?
    Poate c-asa esti tu...
    Are sens. Esti nascut la finalul lui Mai, cand toate-s aproape gata, cand soarele incepe sa nu mai aiba adiere si timp, cand prea putine flori mai exista, cele mai multe s-au transformat in fructe care incep sa cada iar eu, eu sunt nascuta aproape de finalul lui Ianuarie, cand pamantul e rece si trebuie sa-l incalzesti treptat, daca vrei sa fie util.
    Asa eram si eu inainte sa te vad, acum nu mai stiu ce sunt. Astept toamna, ma gandesc ca asa o sa-mi revin dar cum s-ajung la toamna daca nu trec prin primavara si-apoi prin vara?
    Asta am vrut cand te-am vazut: sa ma-nveti ce-i o primavara echilibrata...
 


    Asta am vrut dar asta a fost demult...

Surpriza, zambet larg ...

    Ploua.
    M-as intoarce in casa dar o bucurie inocenta imi spune sa nu renunt si de data asta. Am renuntat de multe ori cand m-am simtit nepregatita, mi-am pus castile pe urechi si m-am linistit cu gandul ca intr-o zi voi fi pregatita. Am visat de multe ori la ziua aia, cand eu voi fi pregatita sa traiesc, sa iubesc, sa scriu, sa fiu singura, sa fiu cu cineva sau cu altcineva. Exista o zi in care voi fi pregatita pentru orice mic vis care ma defineste, si visez la ea, mi-o imaginez in detaliu tocmai pentru a fi pregatita atunci cand va sosi.
    Am ramas fara timp. Taxiul a ajuns si opreste in fata mea. Nu mai am timp sa ma gandesc daca sunt sau nu pregatita.  Picaturile lovesc masina de parca timpul mi s-ar adresa: ma scurg, fa ceva !
    Taxiul opreste la destinatie. Imi dau seama ca nu mai am tigari. Nu pot sa incep nimic fara sa fumez o tigare. De multe ori sunt intrebata: da' de ce fumezi? "- Pentru ca vreau si-mi permit !" Un zambet ironic imi arcuieste buzele ascunzand ganduri care vor sa fie rostite, as spune ca e un ritual, un moment al meu cu mine da' nu vad de ce as da prea multe cuvinte unora care nu-s curiosi de ele.
    Intru in cladire fara a-mi fi fumat tigara. Ochii sigur imi tradeaza curiozitatea asa ca primesc si-un tur de bine-ai venit pe la noi, sa mai treci si alta data! In timpul turului ajunge si Ana, coordonatoarea atelierului. O admir din cap pana-n picioare, inspira ceva ce-mi place, are aerul acela degajat si calm pe care-l au oamenii multumiti de viata lor. Trec cateva minute in care mintea mea incearca sa se acomodeze cu locul in care se afla corpul meu. Inca nu imi vine sa cred ca n-am renuntat, sunt mandra de mine de parca cine stie ce batalie as fi castigat. Unii zic ca bataliile cele mai importante sunt cele pe care le duci cu tine da' cine stie cata dreptate au?
    Incepe atelierul. Primim un cadou pe care trebuie sa-l descriem folosind 3 cuvinte. Cand punga ajunge la mine o deschid pe jumatate curioasa. Auzisem descrierile celorlalti si nu stiam la ce sa ma astept. Surpriza: o oglinda! Zambesc larg si-mi admir probabil prima data zambetul asta intr-o oglinda! Adevarul e ca n-a stat nimeni c-o oglinda langa mine ori de cate ori am primit o surpriza. Gandurile o iau razna in mintea mea, toate ies ca dintr-o cutie prafuita si nu stiu unde sa se aseze: sunt frumoasa cand zambesc atat de larg, nu m-am privit niciodata asa! Ce naiba? N-am zambit niciodata in felul asta pe care nici nu stiu sa mi-l descriu in cuvinte. Ai vazut ce ochi aveam in momentul cand am deschis punga? Erau mari, stralucitori si parca oglindeau...tot ce-i mai frumos in mine.
    Vocea Anei ma aduce inapoi, ar trebui sa spun cele 3 cuvinte dar gandurile mele sunt un obstacol. Imi acorda o scurta pauza, dau cadoul mai departe si-apoi imi rostesc cuvintele, cele 3 cuvinte care descriu cadoul: surpriza, zambet, larg. In momentul asta simt ca atelierul ma loveste in locuri pe care imaginatia mea nu le trecuse pe lista atunci cand visam la ziua asta.
    Atelierul continua si urmatoarea cerinta practica e sa ne descriem intr-un paragraf folosind cele 3 cuvinte. Ce paragraf? In secunda 2 imi trece prin minte o singura propozitie: port un zambet larg pentru orice surpriza. Gandurile ies din nou, mai multe, mai agitate. Intradevar, am intotdeauna un zambet la mine, cine stie cu cine ma intalnesc si un "sunt bine, merci de intrebare" ar trebui sustinut de-un zambet. Plus ca, de multe ori Universul mi-a aratat ca planurile sunt doar o activitate cu care sa ne pierdem timpul, si in fata acestei lectii crezi ca poti sa te prezinti altfel decat zambind? Nu, normal ca nu. Zambesc atat de des...si nu pentru c-as fi vreo optimista.
 
    Ana explica cele 4 perspective din care putem scrie creativ si o noua cerinta practica: pe axa timp-spatiu (trecut-prezent-viitor), una dintre perspective,  sa dezvoltam cele 3 cuvinte alese la inceput si paragraful care ne descrie.

    "Atunci am zambit larg, sperand sa ma molipsesc si eu cu ce incercam sa transmit. Acum zambesc, sunt un amestec intre liniste si entuziasm. Pe viitor ar fi placut sa nu mai irosesc zambete."

    Incep sa ma gandesc la viitor si trecut in acelasi timp, la oamenii pe care i-am cunoscut, la faptul ca pe unii i-am pastrat si ii redescopar in fiecare zi, m-apuca iar frenezia aia "viata-i un miracol". Ma simt coplesita de gandurile mele si de intensitatea lor. Momentele astea in care te descoperi sunt precum o oprire la benzinarie, nu putea fi momentul asta cu alta ocazie?

    Ana ne vorbeste in continuare despre celelalte 3 perspective : natura, iubire si viata sociala iar urmatoarul exercitiu practic suna cam asa: sa dezvoltam ce-am scris pana acum imbinand axa timpului cu celelalte 3 pespective.

    "Era o vreme cand iubirea ne aducea un zambet timid si o roseata in obraji acum, toate conexiuniile astea intre oameni... nu stii daca sa razi sau sa plangi cand te retragi 2 pasi in spate sa le analizezi. Iti vine sa crezi ca vom irosi din ce in ce mai mult timp purtand masti incat de natura nu vom mai avea timp? Natura ne va astepta, ne va chema dar haosul mastilor noastre va fi acoperit-o demult. N-o vom auzi"
 
    Intre timp atelierul se termina si fiecare isi spune impresiile.
    Intre timp a iesit si soarele...
    Ies din cladire cu gandul la o tigare, la momentul in care voi fi eu cu mine si-o sa simt bucuria de-a fi fost prezenta, de-a ma fi descoperit asa cum visam intr-o zi ca voi fi. Am plecat de-acasa pe ploaie, crezand ca nu sunt pregatita sa invat cum sa-mi scriu ideile si-acum ma plimb sub soare visand la mirosul paginilor pe care-mi voi tipari cuvintele. Au trecut 2 ore dar pentru mine au fost rezumatul multor ani. Daca te-ajuta cu ceva, n-ar trebui sa renunti la nicio experienta. Intr-o zi ai putea deveni atat de obisnuit sa renunti incat sa nu mai stii cum e sa incerci dar, daca ma intrebi, tot mai cred ca fiecare experienta isi are timpul potrivit doar ca trebuie sa te asiguri intr-un fel ca vei ajunge din urma acel timp.


    Ajung acasa. Soarele a apus totusi amintirea zilei nu se risipeste cand dau drumul la muzica. Ca purtam masti e-un fapt ma-ntreb, totusi, unde va fi iubirea cand mastile noastre vor fi din ce in ce mai grele?

Fata cu trandafiri

Am cunoscut-o intr-a 9 a. Cand ea era a 9 a. Era un zambet brunet si inocent, probabil cel mai inocent dintre toate pe care le vazusem, si-mi amintea de momentele cand zambesc din suflet.  Sunt rare. Asa era si ea: un chip de-o sinceritate rara.

Curand mi-a scris ca I s-a spus ca-mi seamana. M-a intristat. Ma durea, desi n-o cunosteam. Mi-ar fi placut nici in gluma sa nu fi fost asemanata cu mine. Sunt aroganta si uneori imi place sa trezesc invidie prin istoria mea de viata dar, adevarul e ca n-am considerat niciodata ca asta ar fi vreun privilegiu. Dimpotriva. E-o eticheta nenorocita care te face sa te simti mai ghinionist decat “cel mai iubit dintre pamanteni”. Stiam asta atunci. Am stiut-o dintotdeauna chiar daca deseori aud: asta te-a ajutat sa te maturizezi si sa dezvolti in tine abilitati frumoase. Nu contest da’, care-i pretul? Destul de mare incat, uneori ma intreb daca merita. N-am stiut ce sa-i raspund in momentul ala. Nici nu mai stiu ce-am zis. Probabil am mintit sa fac realitatea sa para mai frumoasa.

Mi-ar fi placut sa ma apropii totusi de ea. Ceva ma atragea constant dar, in acelasi timp, niciodata nu-mi gaseam cuvintele. O admiram doar prin postarile de pe Facebook. Asa am descoperit c-avem, intradevar, multe in comun, de la cele mai banale chestii, cum ar fi muzica pe care o ascultam, pana la detalii…ciudate.

Am vorbit, in tot timpul asta, ori de cate ori prindeam ocazia pe la liceu. O intrebam lucruri banale caci stiu cat de enervante sunt pentru noi, astia cu eticheta asta, intrebarile intrusive. Deseori, o intrebare normala pentru unii poate sa ne raneasca destul de mult,

Imi placea tot ce descopeream la ea si zambeam. Uneori, un gest spune mai multe decat cea mai frumoasa poezie. Ca oameni, chiar cred ca avem nevoie mai mult de gesturi decat de cuvinte.

Mi-am facut curaj si in treacat i-am spus ca mi-ar placea sa o cunosc si in afara scolii. In gandul meu, si in afara Facebook-ului. Si-a raspuns bine: afirmativ.

Eram…speriata, intr-un fel. Ce discutii sa pornesc? Cu inocenta ei imi lasa impresia ca-i destul de fragila.

Mi s-a parut inspirat sa-i spun ca mai poate veni cu alte doua colege. Ma gandeam ca poate simpla mea companie nu o sa-i placa.

A preferat sa ne vedem doar noi doua, intr-o dupa-amiaza ploioasa de joi, la inceputul lui martie. Am intarziat, cum mi-e specific, si-am incercat sa ma revansez luand-o cu un taxi.

Cand am ajuns la local, i-am intins o punguta mica. Trecuse de curand 1 martie, si-atunci cumparasem niste felicitari frumoase, facute de niste fetite de la o scoala generala. Mi-a placut simplitatea si originalitatea lor si, chiar daca atunci n-aveau un destinatar, le-am luat cu gandul: pentru persoane speciale, in ocazii speciale. Pe ea am considerat-o dintotdeauna speciala, desi o buna perioada de timp am fost singura care a stiut. I-am scris simplu si sincer: adu-ti aminte intotdeauna ca ai in tine cheia pentru a-ti indeplini orice vis. Ma rog, nu mai stiu daca astea au fost cuvintele dar, asta a fost mesajul. Chiar cred in asta! Chiar sunt atat de naiva si idealista incat, cred ca exista in noi capacitatea asta doar ca, uneori, ne lipseste forta de a crede in noi si curajul de a incerca. Pe langa felicitare, am pus si o bratara cu un pandantiv  care simboliza ce-i scrisesem: o cheie. Si-o ciocolata careia eu ii ador gustul. Asa am aflat ca nu-i place ciocolata. Macar, avem si detalii nesemnificative care ne diferentiaza.

I-a placut gestul meu, a emotionat-o. Atunci, am inteles ca-i o persoana care are nevoie de astfel de dovezi, de gesturi simple care sa tradeze cat conteaza pentru cei din jurul ei. Fir-ar, iar semanam…

Bine, o sa zici: da’, asa suntem toti. Nu! Nu suntem toti asa. Unii au o sensibilitate aparte in a le detecta absenta, si a le aprecia prezenta.

Habar n-aveam dar in ziua aia am format o traditie: irish coffe si ciocolata calda in acel local. Cu timpul s-a modificat  atat bautura cat si localul dar simbolizeaza acelasi lucru: intalnirea a doua suflete sincere, care comunica fara masti. Ma gandesc ca, poate traditiile pleaca de la un simbol. Pentru unii simbolul se pierde si ramane obiectul traditie. O prostie ! Pentru noi, s-a pierdut obiectul dar nu si simbolul.

Asa am ineput sa vorbim despre… altceva in afara de banalitati. Curand, ne-am numit simplu: confidente. Ii spuneam lucruri pe care nu aveam curaj sa i le spun oricui, si ea le privea pana la cel mai ascuns detaliu desi, tot speram ca varsta sa nu-i mai permita la un moment dat sa inteleaga. Ea a fost cea care mi-a dat o lectie: varsta nu spune nimic despre experienta de viata a unui om, in schimb, reactiile lui spun totul.

Ma surprindea foarte placut dar, ma agita apropierea dintre noi. Nu mi-a placut niciodata sa ma apropii prea mult de cineva. Mi-a fost teama de cea mai plauzibila reactie: disparitia acelui om la un moment dat, cand ajungea sa ma cunoasca mai bine. Cu totii avem adanc scufundate in noi amanunte pe care nu le vom flutura in fata altora si deja, de ea ma apropiam prea mult dar, curios, n-am dat inapoi, n-am disparut, si nici nu i-am gasit vreun pseudo-defect ca s-o expediez din viata mea. Am continuat de parca ne stiam de 8 vieti, si-acum, intr-a 9 a, ne regaseam bucuroase. Probabil cu ea am dezvoltat relatia in cel mai normal mod. Fara asteptari.

Intr-un context, pe care l-am uitat, am aflat ca-i plac trandafirii. Enorm de mult ! Am stiu ca o persoana ca ea, daca admira trandafirii e pentru ca intelege dualitatea pe care ei o exprima. Intr-un fel aparte, trandafirii chiar simbolizeaza iubirea pentru ca doar ea poate accepta relativitatea granitei dintre bine si rau, dintre frumos si dureros. Mi-am zis atunci c-am sa-i ofer un trandafir atunci cand nimeni altcineva n-o sa- ofere. Doar pentru ca-i plac, iar ea imi place mie atat de mult.  

Mi-a spus si aratat de multe ori, in tot acest timp, cat de mult ma apreciaza. Uneori, chiar si ca ma admira. N-am vrut sa par tampita intreband-o: da’, de ce? De fapt, uneori mi-a mai scapat intrebarea asta, si n-am auzit bine ce-a raspuns pana azi. Ieri, de fapt, ca-i trecut de 12. Ce trece timpul! Probabil, amintirea-i ca o poarta prin care treci dar, nu stii dupa cat timp te-ntorci. Intr-un mod simplu si original mi-a scris o felicitare de ziua mea. Printre randuri a scapat si admiratia ei fata de mine. Aproape mi-au dat lacrimile, noroc ca era de fata !  

Mi-a confirmat ceva ce intuiam vag inca de la inceputul intalnirilor noastre: oamenii frumosi vin in viata noastra atunci cand ii putem trata frumos, dupa cum merita, altfel...raman undeva la distanta.  Ecoul acestui gand a fost si mai puternic! 
Fata cu trandafiri mi-a oferit ocazia sa vad cat iubesc acei putini oameni care sunt in viata mea de atata timp. Mi-e clar si ca timpul nu ne schimba cu nimic, experientele, in schimb, da, ne transforma in propriile noastre visuri.Fata cu trandafiri a fost de cand am vazut-o zambind prima data o oglinda, si-a asteptat pana cand am avut curajul sa ma uit in ea. Fata cu trandafiri, chiar imi seamana, si-acum nu-mi mai pare deloc rau pentru ea: am impartit marea si “Praf de stele”, scrisori de dragoste si ore de dezamagire. Am luat-o in gandul meu intotdeauna, si-am simbolizat asta printr-un obiect pe care-l avem amandoua. Am fost spontane si-am zambit. 

Fata cu trandafiri nu-mi mai e demult decat confidenta.