Toata lumea scrie despre dezvoltare personala. Si bani. Si sex/relatii.
Nu obisnuiesc sa mai citesc articole in care se regasesc temele astea. Am citit candva. M-am convins ca majoritatea sunt aberatii. Tampenii scrise pentru like-uri. Pentru ego si-atat. Adevarata dezvoltare nu e pe net, ci in realitate. Uneori am avut senzatia ca te prind intr-o capcana, ca dau dependenta. Ca un drog, cat esti tu cu el totul e bine. Apoi, cand se termina, iei contact cu realitatea. E diferita. Te intorci la drog, mai iei o doza si-ti spui ca te ajuta. Cat timp nu gasesti o punte intre senzatia pe care o ai sub influenta drogului, si senzatia pe care ti-o ofera realitatea, te droghezi degeaba. Cu orice ! Si puntea, nu cred ca poti s-o gasesti vreodata singur. E logic de ce nu.
In fine, evit articolele astea, cum evit popa cu botezu' dar in prezent, chiar ma confrunt cu "problema" asta, descrisa in articol, in viata personala. Prea multi oameni care preiau modele si nu se intreaba de ce. N-ar fi o problema, fiecare e liber sa fie cum doreste dar aud de prea multe ori replici de genul "eu cred ca gandesti gresit", "daca toata lumea face asa, tu de ce faci altfel?". Pentru ca pot...si vreau sa regret greselile mele, nu pe ale altora. Vreau sa cunosc prostia mea, prea multi o stiu pe-aia colectiva.
Mi-a dat tata acum cateva zile o replica, de-am ramas dezamagita. Nu-i un om incult, sau netrecut prin viata, de-aici si dezamagirea. "Diana, eu am observat ca din clasa a 5 a te-ai schimbat. Tot observ o revolta la tine, si nu inteleg de ce."
In primul rand, sa recunosc, am fost miscata de faptul c-a observat ceva la mine. Pana acum ceva timp credeam ca singurul gand despre mine e ca-s geniul ratat care refuza sa-si foloseasca potentialul. Nu, nu ma consider geniu, doar frecvent inteleasa gresit, dar ca orice parinte orgolios, cum ar putea fi de acord ca propriul copil sa fie obisnuit? Hai ca suntem pe drumul cel bun: a observat si altceva despre mine. Si e o observatie corecta. Pot spune ca ma revolt dar, tata, unde ti-e analiza? Cum, de ce ma revolt?
Pai, poate ma revolt pentru ca am crescut, si lumea mi se pare o scena pentru o piesa prost regizata, si nu stiu, pur si simplu vreau sa ma intalnesc cu regizorul sa-l intreb de ce e musai scenariul asta? De ce nu putem fi actori liberi? De ce nu ne invata sa ne jucam propriul rol? Atunci piesa ar fi autentica. Am transmite publicului emotia. Pana la urma asta e rolul actorului, nu? Sa transmita emotie! Fiecare actor transmite o emotie si atunci scena e animata de replici, de traire, de pasiune... Daca toti actorii joaca acelasi rol, ce piesa anosta urmarim, ce superficiali ni se par oamenii pentru care platim cu timpul nostru doar ca sa-i privim, ce tristi plecam cand se lasa cortina...
Ai fost vreodata la o piesa de teatru prost jucata? Eu am fost... Nu stiu de ce jucau actorii aia, dar numai din pasiune n-o faceau. Am plecat dezamagita, caci apreciez actoria, si oamenii aia tocmai mocirlise ceva ce apreciez. Poate au avut o zi proasta ... Le gasesc scuza dar tot am fost dezamagita. Ma intreb, daca mai multi din sala am fost dezamagiti, oare ei ne-au putut simti dezamagirea? Am fost si eu pe scena. Publicul e o oglinda. O oglinda a ceea ce ai dat din tine. N-as vrea, cand o sa pice de tot cortina, sa fiu dezamagita de ce am dat din mine. Nu vreau sa regret replici uitate, sau spuse altfel de cum as fi simtit. Au fost replici autentice. Mai bune, sau mai proaste, dar in acord cu rolul meu.
Mereu am mers pe premiza: mai bine sa ajung in iad, de rai nu-s sigura ca exista, si daca-mi fac viata un iad, cu ce ma mai incalzeste raiul de dincolo? Cand o sa mor, gandirea si constiinta vor muri cu mine. Bine, sufletul traieste vesnic dar sufletul nu gandeste. Gandesc cu cortexul, care la maxim 15 min dupa ce inima mi se opreste, incepe sa se degradeze. Sufletul poa' sa se plimbe liber pe unde o vrea, fizic, n-o sa simt, psihic, nici atat.
Nu judec oamenii care se lupta sa ajunga in rai. E dreptul lor. Oricum, e o bataie pe locuri de parca ar fi numarate.
Nu, nu mi se aplica nici vorba aia "daca mai multi iti spun ca esti beat, du-te si culca-te". Grecii antici au demonstrat cum au putut ca multimea nu inseamna dreptate. Majoritatea nu detine adevarul pentru ca adevarul e relativ. Mama lui de adevar ! Daca nu-l detinem am trait degeaba. Dar, cum am trait daca am preluat adevarul altora si nu am fost curiosi de-al nostru?
Eu am vazut raiul pe pamant. E asa cum l-au descris altii inaintea mea: bunastare, liniste si armonie. Ba chiar am auzit si ingerii cantand, ce-i drept, nu la harpa. Dar l-am vazut in episoade. Am fost obisnuita cu iadul, si din cand in cand ma mai intorc pe-acolo... probabil e o teama de-a mea de a ma desprinde complet. O sa port o discutie cu ea, caci parca ma prinde de-un picior si cand ma zbat impotriva ei ma invinge. Cand discutam, o conving cu argumente. Stii cum am simtit iadul? Tot cum l-au descris altii inaintea mea: judecata, critica neconstructiva, majoritate superficiala, durere. O durere ca cea de acum.
Actorilor, de ce ascultati de regizor in piesa asta? Noi, publicul, suntem aici pentru a va vedea in toata splendoarea. Voi, cand mergeti la teatru cautati trista superficialitate sau cautati emotia? Scena e libertate. Gresiti si invatati-ne pentru a mia oara ca greseala e cel mai bun mod de a invata. Traiti, si lasati-ne sa va admiram trairea. Picati, si ridicati-va pentru a mai pica odata. Dar altfel! Insufletiti scena si bucurati-va pentru aplauze. Sunt pentru voi, chiar daca fiecare aplauda din alte cauze. Oferiti autenticitate, si daca suntem dezamagiti, linistiti-va, aveti un public care nu apreciaza autenticitate.
Mi-am amintit c-am vazut pe scena si actori autentici. Am aplaudat din tot sufletul. Parca toata energia era in palme. Am plecat tremurand de emotie. Nu privisem niciodata lucrurile din perspectiva pe care mi-au transmis-o ei. Am ajuns acasa, si in liniste am incercat sa inteleg de ce nu observasem ceva ce era fix sub nasul meu. Concluzia de-atunci era c-am privit in alta directie. De atunci, mi-am zis ca o sa incerc sa privesc peste tot in jurul meu.
P.S. Citesc rar astrocafe dar articolul asta a fost mai tare decat cafeaua de dimineata. Pur si simplu mi s-au umezit ochii, si cu lacrimi curgand pe obraz vroiam o porta-voce cu care sa-l citesc prin oras. E drept, fiecare e liber sa fie cum vrea, sa judece exact ce i se pare gresit, si sa mearga pe drumul la capatul caruia ii apare luminita. Se poate sa gandesc gresit in 1001 de feluri, si pe drumul meu sa am multe accidente, iar la un moment dat unul sa fie fatal. Imi asum riscul dar mi-ar placea sa aud critica argumentata, daca tot nu se pot abtine unii si altii.
Daca tu intalnesti pe cineva diferit de tine, si simti ca-ti crapa inima de nu-i spui ca modul lui/ei e gresit, nu folosi ca argument "asa face toata lumea", "uita-te in jur, mai e cineva ca tine?", "esti imatur/a, ai sa cresti si ai sa te conformezi", "asa functioneaza lumea, n-o s-o schimbi tu". Cu atat mai mult, daca tii la acea persoana, incurajeaz-o sa-si dezvolte aripile.
Cred ca toti suntem si regizori, si actori, si spectatori, in functie de situatie. Cand suntem implicati emotional tindem sa ne transformam in regizori, si atunci, mi se pare c-am fi mai buni ca spectatori, dar poate gresesc eu...
Totul e corect si gresit sau nimic nu e corect si nimic nu e gresit!
