" - Ti-aduci aminte cand am spus ca singurul gand care-mi trece prin minte la auzul cuvantului "divinitate" e ca, daca oamenii ar fi constienti de ceea ce sunt capabili, s-ar speria"?
- Da' normal ca mi-aduc aminte !
- Bine, n-am gandit-o eu, a gandit-o Freud acum cativa ani. Sa-i acordam merite pentru timpul in care s-a oprit sa-si spuna gandurile altfel, azi, probabil le-as fi gandit si eu in alte cuvinte. Probabil...
Astazi, am smuls de la tata o privire calda si-un compliment. Sa stii, tata-i la fel de sarac in complimente ca si mine, si mai robot decat orice incearca japonezii sa aduca in viitor, iar in acea fractiune de secunda in care s-a petrecut totul am reusit sa inteleg cuvintele de mai sus mai bine ca niciodata. "Diana, ... sa nu uiti ca esti deosebita ... ", inca am in minte senzatia momentului. Si relativitatea timpului inceta sa fie o alta definitie din multimea definitilor pe care le am inmagazinate, prindea contur, vorbele astea au activat sinapse despre care nici nu stiam ca exista. Mi-am zis apoi, in singurate, ca intr-adevar, am capacitatea sa fiu deosebita, mai lipseste sa fiu ! Si-apoi mi-am amintit ca am trait odata un episod foarte interesant. Stii sensibilitatea mea fata de mare, nu?
- Da, imi amintesc si asta despre tine!
- Nu mai tin minte cand a inceput dar, stiu una din intalnirile cu marea de parca ar fi fost ieri. Aveam 6, 7 ani, eram la mare cu mama, si ne-am plimbat in prima seara prin Mamaia. I-am cerut sa mergem de-a lungul malului, mi se pare o jignire sa te plimbi pe faleza cand ai malul marii la 5 metrii de plaja distanta de tine, si n-am rezistat desi mama m-a rugat sa nu intru in apa pentru ca aveam o rochie alba si s-ar fi vazut urat. Cine ar acorda atentie imaginii in astfel de circumstante? Eu, una, nici acum n-as face-o, si cu atat mai putin la 6, 7 ani, cand imi controlam mai greu impulsurile. Am intrat in apa, mai intai pana la genunchi. In Mamaia mergi destul de mult pana sa ajungi la un nivel mai ridicat al apei, ceea ce era deosebit atunci pentru ca-mi permitea sa traiesc mai mult. Nu am putut s-o ascult, intotdeauna am fost incapatanata si revoltata atunci cand cineva imi spunea cum ar fi mai bine sa fac. Nu-mi spune, oricum n-am sa ascult, sunt prea curioasa de cum ar fi daca as face exact ce-mi doresc pentru a fi atenta la ce-mi spui tu c-as putea sa patesc. Nu stiu, sincer, cum de altii nu-s la fel? Intr-un fel, am ajuns sa intru cu totul, am inceput sa inot fara sa ma gandesc ca, atat rochia, cat si parul meu s-au udat. Fara niciun fel de egoism, am simtit in acel moment ca am intreg universul sub picioare. Marea ma invaluia intr-un sens protector, se aseza pe corpul meu, asa cum se-aseaza uneori o rochie la care visezi ani de zile cu ochii deschisi, si ma strangea in bratele ei. Un alt lucru pentru care am suferit foarte mult in copilaria mea, si-abia acum am realizat, a fost respingerea celor de care incercam sa ma apropii. Si, era normal sa ma apropii de ei, nu stiu altfel cum ar putea creste un copil daca nu, apropiindu-se de cei mari, luandu-i ca model, si incercand sa-i copieze? Cat de artificial e sa copiezi un model fara sa te apropii de el si sa-l intelegi, ori, eu nu pot asa mecanic, altii reusesc. Eu simt nevoia de mai mult... Marea era acel mai mult. Era intelegatoare! Ma accepta intr-un mod in care nici eu nu reuseam. In agitatia ei eram mai linistita decat in orice tacere. Tacerea ma inspaimanta deseori.... sa nu taci niciodata! Mai bine sa tipi cand ai ceva de zis ! Am ramas, atunci, impresionata de cum reusea o apa enorma sa scoata in evidenta uratul celor care ma inconjurau. Ei, nu se apropiau de mine pentru a-mi da aripi sa cresc, se-apropiau punand in umerii mei mai multa greutate decat puteam duce in acele zile. Nu constientizau, n-o faceau cu intentie, stiu acum, dar cum sa nu ador marea cand, ea imi lua acea greutate fara sa-i cer, si-mi dadea aripi sa explorez infinitul universului? Si, nu-i pic de egoism in starea asta! Dimpotriva, e-o energie impresionanta, ceva dinamic care te-ajuta sa te construiesti, si-apoi sa oferi ceva util celorlalti. Stii cati oameni ofera numai uratul din ei? Si nu-i vina lor ! Urat au, urat ofera dar, cine-a pus uratul acolo? Ei? Nu, nu cred ca ei... Ori, daca l-au pus ei, nu l-au pus constient ! De ce ai pune pomi uscati intr-o gradina? La ce-s buni ? C-am adus vorba de gradina, pe-a ta o admir ! Spune-mi, cum ai reusit s-o construiesti asa armonios?
- Asta-i o poveste...o s-o discutam odata mai pe larg, mi-aduce aminte de-un mar ce-l aveau bunicii mei in curte. Pentru mine, acei ani, traiti la bunici, au fost un punct de pornire foarte frumos. Multe lucruri care ma definesc le am din acea perioada. Cand mi-am construit gradina, am mers pe un principiu simplu: nu modific semintele doar pentru a oferi ceva ce se cere, semintele astea le am, pe astea le plantez, pe astea le ingrijesc, si-apoi pe astea le ofer, celor care apreciaza gustul lor. Asta, nu inseamna ca nu-s deschis la imbunatatire dar nu-s deschis la o conformare inutila. O sa dezvoltam lucrurile astea odata, o sa vorbim pe larg si-o sa-ti explic mult mai multe, spune-mi acum, ai scris vreodata ce mi-ai zis mie mai sus?
- Da, am scris cateva randuri, acum cateva luni, exact dupa o vizita la mare.
- Si sunt printre cele de mi le-ai aratat?
- Da, chiar primul pe care ti l-am aratat...
- Da', nu-i cu cuvintele astea!
- Pai, normal ca nu e cu cuvintele astea, atunci am simtit ce am scris, acum simt ce ti-am spus.
- Ei, scrie si cu cuvintele astea, pentru mine !
- Si pot sa specific ca e pentru tine?
- Da' normal !"
Asta este cu dedicatie pentru tine. De citesti, te recunosti, si de mai mult nu-i nevoie, decat sa stii ca-ti multumesc pentru.... tot !
